Părintele Arsenie Boca: Despre cunoaşterea de sine

Tot creştinul e dator să cunoască pe Dumnezeu, pe sine şi pe diavol.

(Sfântul Simeon Noul Teolog)

Cel ce pe sine se cunoaşte în destul se dispreţuieşte şi nu se lasă măgulit, câtuşi de puţin, de laudele oamenilor. Înfrânează-ţi dorinţa prea vie de a cunoaşte, că nu vei afla în aceasta decât o mare risipire şi tot pe atâta înşelare. Celor ce ştiu multe, lesne le vine să pară şi să treacă drept îndemânatici.

Nebun întru totul este acela care are alte gânduri decât cele privitoare la mântuirea sa.

      

Mulţimea cuvintelor nu îndestulează deloc sufletul, ci numai o viaţă sfântă şi un cuget curat dau potolire duhului şi o mare încredere în a-I grăi lui Dumnezeu. Cu cât vei cunoaşte mai mult şi mai bine, cu atât vei fi judecat mai aspru, de nu vei trăi mai cu sfinţenie.

Oricât de înzestrat ai fi şi oricâtă ştiinţă ai avea, să nu-ţi faci din ele temeiuri de îngâmfare, ci, mai întâi de toate, teme-te, din pricina luminilor ce ţi-au fost dăruite.

      

Placă-ţi să trăieşti necunoscut şi să te socoteşti drept nimica. Ştiinţa cea mai înaltă şi cea mai folositoare, iat-o: să te cunoşti deplin – şi să te dispreţuieşti pe tine însuţi.

      

A nu te crede mare lucru şi a cugeta că alţii sunt mai de seamă decât tine – o mare înţelepciune şi o mare desăvârşire.

      

Fie de-ai vedea pe fratele tău săvârşind pe faţă o greşeală, fie ea una foarte grea, nu cugeta, cu toate acestea, că ai fi tu mai bun ca el, căci nu ştii câtă vreme vei mai fi statornic în cele bune. Toţi suntem şubrezi – dar crede u tărie ă nimeni nu-i mai şubred ca tine.

    

Trufia l-a pierdut pe om însă smerenia îl ridică şi îl aşază din nou în împăcarea cu Dumnezeu.

      

Meritul omului în faţa lui Dumnezeu nu stă în ceea ce ştie, ci în ceea ce face. Ştiinţa fără fapte nu-l va acoperi deloc la judecata cea mare, ci, mai egrabă, îl va împovăra. Ştiinţa purcede şi ea de la Dunezeu, dar în ea se ascunde o mare capcană şi, o mare ispită. Ea adesea umflă, zice Apostolul, hrăneşte trufia, insuflă o tainică iubire de sine, iubire ticăloasă şi nebunească, nemiloasă totodată.

      

Să nu uităm niciodată că nimic suntem şi că drept bogăţie a noastră avem numai păcatul.

(Părintele Arsenie Boca, Despre îndumnezeirea omului prin har, vol. 1)