Eram în tren. Lângă mine, pe bancheta din faţă, era un
călugăr. M-a izbit înfăţişarea sa, expresia senină a privirilor sale. Semănau
atât de mult cu privirile lui Iisus din visul meu… Parcă mi-a înţeles
gândurile…
M-a învăluit cu privirile şi, cu calm, a aşezat câte un
cuvânt deasupra tuturor nedumeririlor mele:
„Nu ispiti pe Dumnezeu! Să ţii minte pentru toată viaţa
ta! Toate nenorocirile oamenilor tot de la oameni pleacă. Nu pot să-ţi dau acum
un răspuns la toate! Altă dată! Ţi-aş spune, dar… acum îţi pot spune doar atât,
că toate lucrările lui Dumnezeu sunt spre binele oamului, al aleşilor Lui. Şi
apoi… existenţa noastră de acum e, în cele din urmă, doar o încercare… efortul
de a dobâni izbăvirea. Nu dispera… în fiecare suferinţă, Dumnezeu a cuprins şi
o neasemuită bucurie. Primeşte-o!…”
