Spre a vorbi cu folos despre virtutea iertării – atât de
firească la oamenii din neamul românesc, mereu gata să răspundă afirmativ, ba
și cu efuziune, cu mâna întinsă și un zâmbet prietenos, cuvintelor: te rog să
mă ierți – se cuvine a cunoaște că ea e de patru feluri: 1. Iertarea greșiților
noștri; 2. Iertarea celor cărora noi le-am greșit; 3. Iertarea de sine; 4.
Iertarea păcatelor și a greșelilor de către Dumnezeu.
Reluând,:
1. Iertarea greșiților noștri e simplă, elementară și
lesnicioasă. Omul de treabă iartă fără a se lăsa prea mult rugat și, de îndată,
dă glas magicei formule – atât de proprie ființei simțitoare și gânditoare – te
iert, Dumnezeu să ne ierte pe toți. (El știe că este, de asemenea, supus
greșelii și cunoaște ori poartă din fire, în adâncul ființei sale, textul
Sfântului Apostol Pavel: „Nu este drept unul; nu este cel ce înțelege, nu este
cel ce caută pe Dumnezeu; toți s-au abătut împreună, netrebnici s-au făcut; nu
este cine să facă binele, nici măcar unul nu este.” (1) Domnul Însuși ne-a
poruncit să iertăm oricând și ori de câte ori va fi nevoie, fără limită: căci
ce înseamnă răspunsul dat lui Petru (Matei 18; 20-22): „de șaptezeci de ori
câte șapte” altceva decât: de infinit de multe ori, dificil fiind a presupune
că omul cel mai nărăvit ne va greși de patru sute nouăzeci de ori într-o
singură zi? Iar în Rugăciunea Domnească, iertarea păcatelor de către Dumnezeu e
condiționată și pusă în concordanță cu prealabila iertare a greșiților noștri,
devine – cum spune limbajul matematic – funcție a capacității insului de a-și
ierta semenii.
Felul acesta direct, limpede și ușor de iertare implică
totuși două adaosuri:
a) Nu putem ierta decât răul făcut nouă personal, nu
altora. Când un frate al nostru e nedreptățit, insultat, lovit, ocărât, înșelat,
nu avem nicio cădere a ierta noi pe făptașul răului. Cu atât mai puțin, când nu
mai e vorba de un individ, ci de un grup de oameni ori de o colectivitate
întreagă. Dacă o asemenea colectivitate ori o națiune ajunge a fi obiect de
discriminări de orice natură, dacă e prigonită, sărăcită, batjocorită, mințită,
năpăstuită, împilată ș.a.m.d., ne este oprit a ierta în numele ei, nu avem
calitatea de a o face.
Nicolae Iorga, nu numai neîntrecut istoric, dar și
cugetător adânc, era convins de lucrul acesta, afirmând și el că fiecare poate
ierta numai răul făcut lui însuși, nu altuia ori altora.
b) Nu ajunge să ierți, mai e neapărat nevoie să și uiți.
Iertarea neînsoțită de uitare nu înseamnă nimic, e vorbă goală, vorbărie,
flecăreală, amăgire și mască a ținerii de minte a răului. Am cunoscut un preot,
om de mare ispravă (mi-a fost cândva duhovnic), părintele George Teodorescu din
București. Obișnuia să spună enoriașilor săi: „Vin la mine bărbați ori femei și
grăiesc: de iertat, îl iert sau o iert; dar, de uitat, nu pot uita. Le răspund:
zici că ierți, dar că nu poți uita. Prea bine. Ți-ar plăcea însă, după ce te
voi fi spovedit și-ți voi fi pus patrafirul pe cap, și voi fi rostit: „te iert
și te dezleg”, să vezi că sare Hristos de colo și-mi strigă: „l-oi fi iertând
sfinția ta, dar să știi că Eu, unul, nu-l uit!” Aud?
În romanul său, Madeleine Ferrat, Émile Zola închipuie
groaznica imagine a unei păcătoase pe care Iisus o iartă, dar Dumnezeu Tatăl
nu, pentru că nu uită nimic. Lucrarea aceasta a minții scriitorului francez
(influențat, probabil, de narcisism) ne întărește parcă și mai mult în
convingerea că iertarea e lipsită de valoare și farmec, și de putere
izbăvitoare (și nu face, pentru a vorbi mai pe șleau, nici doi bani și nici cât
o ceapă degerată), dacă nu i se alătură uitarea.
Că uitarea e mai anevoioasă decât iertarea, nu încape,
iarăși, dubiu. E cu adevărat grea. Dar nu-i, oare, înreg creștinismul greu? Cei
care vin la Hristos neluând aminte la paharul pe care l-a băut (paharul
amărăciunii, și până la fund) și la botezul cu care S-a botezat (moartea pe
cruce) dau dovadă că nu știu Cărui Dumnezeu se închină și în ce obște se află.
Desigur că uitarea e grea, precum greu îi este oricui să-și iubească vrăjmașii,
să întindă obrazul stâng după ce i-a fost lovit cel drept, să nu păcătuiască nu
numai cu fapta, ci nici cu gândul, să aducă la îndeplinire toate atât de
subtilele și radicalele porunci ale Predicii de pe Munte și, în general, tot
ceea ce Domnul cere de la cei care țin și cutează să se numească ucenicii Lui.
2. Iertarea celor cărora noi le-am greșit pare a fi un
paradox, de nu un sofism și ar constitui o contradicție, o formulare absurdă.
Cum, oare, am ierta noi pe cel de către noi vătămat? Nu-i limpede ca lumina
zilei că lui îi incumbă a ne ierta, eventual, pe noi?
Și, totuși, formularea nu e greșită ori forțată și nu
încape îndoială că de tot gingaș ne este a ierta pe cei cărora noi le-am
greșit, adică pe cei cărora le-am dezgolit și dezvăluit toată nimicnicia,
sluțenia sufletească, nerozia, răutatea, necinstea, sălbăticia, perfidia,
nestăpânirea, josnicia, bădărănia ori netrebnicia noastră. Pe cei în prezența
cărora ne-am deșertat străfundurile tulburi ale subconștientului, ne-am dat
arama pe față și poalele peste cap, ne-am făcut de basm, de ocară și de minune,
îi urâm. Nu lor ne-am arătat cu înfățișarea noastră cea mai murdară și mai
ticăloasă? Nu-i nevoie de prea rafinată psihologie, pentru a înțelege că de
mult mai multă rușine și ciudă avem parte cât privește pe cei cărora le-am
greșit noi, decât în privința celora care ne-au greșit nouă, care s-au
compromis ei în prezența noastră.
Să ne fie îngăduit, în această ordine de idei, a ne referi
la o veche piesă de teatru a dramaturgului francez Eugene Labiche. Nu-i decât o
candidă comedie profană; cuprinde totuși o învățătură utilă. Eroul piesei,
înstăritul părinte al unei frumoase fete, întâlnește la o stațiune de munte pe
cei doi tineri care, deopotrivă, râvnesc la o căsătorie cu fiica sa. Tatăl – pe
nume Perrichon – alunecă în timpul unei plimbări și era cât pe aci să se
prăvălească într-o prăpastie, dacă nu-i întindea o mână salvatoare unul din
tineri. E acesta, acum, sigur că el va fi alesul, în calitatea lui de
binefăcător al familiei. Dar domnul Perrichon nu se grăbește deloc a și-l face ginere,
ba și caută – în vanitatea sa rănită – să minimalizeze fapta salvării, afirmând
că se și agățase de un arbore și că așa-zisa prăpastie nu era decât o groapă,
că e, de felul lui, agil... Celălalt candidat, mai isteț, simulează atunci un
accident, dându-i domnului Perrichon prilejul de a se dovedi vajnic salvator de
vieți omenești. El va fi alesul!
Cazul domnului Perrichon, credem, ne înlesnește a înțelege
cât de mare este efortul cerut pentru iertarea celora cărora le-am greșit, cât
curaj și hotărâre ni se cer, pentru a-i privi drept în ochi, pentru a le
solicita indulgența, pentru a nu le purta pică, pentru a nu transfera asupra
lor, printr-un ciudat complex, dar și logic proces psihanalitic, necazul și
stinghereala care ne copleșesc.
3. Grea este iertarea rubricată sub numărul 2; însă mai
greu ne este a ne ierta pe noi înșine. Iertarea aceasta de sine reprezintă,
probabil, etapa care implică efortul cel mai penibil și mai susținut, întru
biruirea poftei de înfrângere și de adăpostire în deznădejde, sălășluitoare în
tot pmul păcătos, prototip al defetismului integral.
După ce ne-am căit amarnic, ne-am mărturisit fără
reticențe, ne-am împlinit canonul, am făcut penitență, ne-am cerut din inimă,
suflet și cuget iertare și am vărsat lacrimile ispășirii, urmează ca, în
deplină smerenie și nu fără cutremur, să ne iertăm pe noi înșine. Psalmul 50,
desigur, ne îndeamnă să ne cunoaștem fărădelegea și vrea să ne fie păcatul
nostru pururea în fața noastră. Iată un sfat admirabil. Dar păstrarea aceasta a
păcatului în cugetul nostru să nu înceapă a dospi și a se preface în izvor de
înveninare și de cădere în obidă pentru care nu există leac. Amintirea vie a
păcatului poate fi salutară; nu-i mai puțin adevărat că poate declanșa
otrăvirea lentă a conștiinței. Scriitorul francez creștin Georges Bernanos
pune, pe drept cuvânt, accentul asupra acestui soi de iertare, cu atât mai
anevoios de adus la îndeplinire, cu cât vine în contradicție cu învârtoșarea
inimii noastre și cu funciara noastră răutate. Suntem atât de răi și de
învârtoșați cu inima, încât, ferecați în limitele orizontului nostru strâmb și
îmbâcsit, abia de ne putem închipui că există putința iertării. Ne asemănăm
unor troglodiți pe care nu-i poartă gândul până la conceperea marior palasuri
presărate pe întinsul lumii contemporane.
4. De aceea chiar, trecând la al patrulea aspect al
iertării, ne pomenim atât de puțin pregătiți a crede că Dumnezeu ne va ierta
păcatele, oricât de sinceră și de fierbinte ar fi căința noastră. Dumnezeu, din
fericire, e nespus mai bun decât noi și e întotdeauna dispus a ierta. Omului
însă, prea puțin înclinat – prin însăși firea lui căzută – a crede în bunătatea
altora și prea puțin pornit a se ierta nici pe sine, îi trebuie un efort
considerabil ca să creadă cu adevărat în posibilitatea ștergerii depline a
păcatelor sale. Vechea perspectivă a talionului și a compensației mai
dăinuiește în cugetul său, împotrivindu-se învățăturii lui Hristos, Care nu
pentru cei sănătoși, drepți și buni a venit în lume, ci pentru cei păcătoși. În
Vechiul Testament, Dumnezeu i Se dezvăluie lui Moise numai ca Legiuitor și
aspru Judecător; Hristos desăvârșește Revelația și ne descoperă Sfânta Treime –
făuritoare, mântuitoare și mângâietoare – adică, pe Dumnezeul îndurării.
De niciun folos nu ne este a crede că Hristos e
Mântuitorul, dacă nu credem, tot atât de puternic, fiecare – că și pentru mine
a venit, ca să mă mântuiască pe mine, ca Mântuitor al meu.
Unora li se pare, poate, că păcatele săvârșite de ei
întrec până și capacitatea iertătoare a lui Dumnezeu. Întrucât gândul acesta
își are obârșia în teama de Domnul, în umilință, scrupul și delicatețe a
conștiinței, e tămăduitor și bun. Dacă însă e pricinuitor e îndoială în
eficacitatea pocăinței, în puterea și bunătatea lui Dumnezeu – ca pentru Iuda –
și e, deci, tocmai al deznădejdii, se transformă în păcat, a cărui virulență să
poată frânge iubirea de oameni a Ziditorului. Pe de altă parte, mai înseamnă a
trece peste foarte precisele cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel de la Cor. 6;
9-11, care dau categoric soluția problemei: „Nu știți, oare, că nedrepții nu
vor moșteni împărăția lui Dumnezeu: Nu vă amăgiți: nici desfrânații, nici
închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiții; nici
furii, nici lacomii, nici bețivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor
moșteni împărăția lui Dumnezeu. Și așa erați unii dintre voi.” Până aici,
textul e constatator și rece. Imediat însă, tonalitatea se schimbă și apare
făgăduința iertării dacă s-a ivit căința. Metanoia răstoarnă situația și deschide
orizontul mântuirii: „Dar v-ați spălat, dar v-ați sfințit, dar v-ați îndreptat
în numele Domnului Iisus Hristos și în Duhul Dumnezeului nostru”. (2)
Poate că e bine să ne aducem cât mai des aminte de
cuvântul Sfântului Isaa Sirul: „Nu huiți spunând că Dumnezeu e drept!”, cuvânt
la prima vedere paradoxal și scandalos, în fapt: profund ortodox și adevărat,
și neavând de ce ne sminti. Căci dacă Dumnezeu ne va judeca numai după
dreptate, suntem cu toții pierduți, nici unul nu va ieși izbăvit dintr-o judecată
exclusiv dreaptă și contabilă. (3) Dumnezeu Care – din dragoste pentru
făpturile Sale – a fost drept, îngăduind să moară pe cruce Acel Nevinovat, nu
este, spre fericirea și nădejdea noastră, drept în înțelesul strașnic și
neînduplecat al termenului. Dumnezeul nostru – Sfânta Treime – e Dumnezeul
milei, care e un sinonim al „nedreptății”, adică al unei dreptăți mai adânci,
mai cuprinzătoare, mai tainice, unei dreptăți de ordin superior. În mila Sa
nespusă, Dumnezeu (despre Care s-a spus că, din douăzeci și patru de ore, stă
pe tronul dreptății numai una, iar celelalte le petrece pe tronul milostivirii)
poate și voiește să ne ierte și să ne mântuiască.
A ierta este, în esență, un atribut dumnezeiesc (iertarea
omenească apărând, în consecință, ca încă o probă a prezenței suflului divin în
făptură). Singur Hristos poate ca, dintr-o ștersătură de burete, să curețe o
întreagă tablă neagră plină de păcate, poate albi pelicula pe care s-au
înregistrat toate faptele și gândurile rele ale unei vieți omenești. Străduindu-ne
a ierta și învățându-ne a practica și iertarea sub formele ei mai subtile (pe
cei cărora le-am greșit noi, pe noi înșine după ce ne-am căit cu adevărat), ne
apropiem e înțelegerea iertării divine. Nu de judecata lui Hristos se
înspăimântă Marcel Jouhandeau, ci de a sa proprie: de-ar fi după mintea obtuză,
învârtoșarea inimii și îndârjita sa meschină răutate de om, el singur pe sine
s-ar osândi. De iad, mai degrabă bunătatea și mărinimia Domnului ne feresc,
decât vrerea noastră. Greu accesibilă ne este noblețea supremă a iertării. Și
misterul stă tocmai în aceea că puterea de sus prin milă și har scoate făptura
din întunecimea încrâncenării și-i descoperă lumina de pe Golgota, neîngrădită,
infinită, biruitoare a beznei. Să deprindem a crede în iertare, a îndrăzni să
credem așa, să ne rugăm a fi tămăduiți de neîndrăzneală. Să ne deprindem a nu
deznădăjdui ca Iuda – care n-a crezut nici că Hristos e de-ajuns de bun, ca să
voiască să-l ierte și nici destul de puternic, pentru a putea să-l ierte – ci
a-l urma pe Sfântul Apostol Petru, care s-a căit, a plâns amarnic și nu s-a
îndoit de voința iertătoare a Învățătorului său. Să nu pierdem nici o clipă din
vedere că nu mai suntem sub neînduplecata Lege, că suntem sub har, adică: sub
milă și bunăvoință. Cele trei feluri de iertare omenească, să ni le însușim,
așadar, netemător; în cea dumnezeiască, să avem nestrămutată încredere. Ele,
laolaltă, alcătuiesc un tot inseparabil, stau la înseși temelia credinței
creștine și ne îngăduie a nădăjdui în sfânta milostivnică nedreptate a
Domnului, acum și-n ceasul judecării noastre, Amin.
N. Steinhardt, Dăruind
vei dobândi, Ediția a IV-a, îngrijită de Ioan Pintea, Editura, Dacia,
Cluj-Napoca, 2000, pp. 80-85.
..........................................................
1. Rom. 3; 10-12; Vezi și Ps. 13; 2-3 și 52; 3-4.
2. Vezi și Efes. 2 și 5; 5-8.
3. Psalm 129, 3-4: „De Te vei uita la fărădelegi, Doamne,
Doamne, cine va suferi?” Psalm 142, 2: „Să nu intri la judecată cu robul Tău,
că nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu