Părintele Arsenie Boca, Despre îndumnezeirea omului prin har

Voumul de față cuprinde învățături și sfaturi referitoare la înfăptuirea practică a creștinismului autentic, așa cum ne-a fost el revelat de Însuși Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat – trăirea lui Dumnezeu în inima omului sau înușirea de către om a înseși vieții lui Dumnezeu, sau îndumnezeirea[1] omului prin har, prin împărtășirea lui de viața lui Dumnezeu: „Și aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17: 3).

       

Deși Părintele Arsenie Boca face referire specială la viața monahală, considerăm că sfaturile cuprinse în filele acestui volum sunt de mare ajutor fiecăruia dintre noi, atât monah, cât și mirean, întrucât se referă la trăirea efectivă a creștinismului, datorie a fiecăruia dintre noi, nu doar a monahilor; căci Predica de pe munte[2] a fost adresată tuturor oamenilor, iar nu viitorilor monahi. De altfel, monahii nu sunt decât acei oameni care ascultă și împlinesc întocmai, cu ajutorul lui Dumnezeu, cuvântul testamentar lăsat nouă de El, Cel Care a și realizat îndumnezeirea firii umane în trupul asumat de Fiul Său Cel Unul-Născut.

       

Posibilitatea îndumnezeirii personale este un talant sădit de Ziditorul nostru în fiecare dintre noi și avem datoria să nu-l îngropăm în pământ, devenind numai trup.

    

Cu frățească dragoste, tuturor iubitorilor de Dumnezeu, nădăjduind să ne întâlnim cu bucurie în Rai,

Echipa Cărți Ortodoxe.

Cartea poate fi descărcată aici.

---

[1] Cuviosul arhimandrit Sofronie Saharov spunea: „A fi creștin înseamnă a crede în învierea morților și a nădăjdui în înfierea noastră de către Tatăl Ceresc, a primi chipul dumnezeiesc al existenței, a deveni, prin harul iubirii Părintești, ceea ce El Însuși este după fire, adică dumnezeu. Astfel sunt făgăduințele Dumnezeului și Tatălui nostru, de care ne-a încredințat în Hristos Iisus, ca Fiu Unul-Născut și deoființă cu Tatăl. Este un mare păcat să diminuăm descoperirea dată nouă despre om, în Duhul Sfânt, așa cum a fost el, omul, gândit de Dumnezeu înainte de a fi fost zidită lumea văzută. Pedeapsa pentru acest păcat – al necredinței în înviere – poartă un caracter deosebit: este propria noastră autoosândire: noi renunțăm la darul Ziditorului nostru.” (Fericitul Arhimandrit Sofronie, Despre rugăciune, Traducere din limba rusă de Părintele Prof. Teoctist Caia, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2001, p. 22). A crede în învierea morților, a te strădui spre propria ta îndumnezeire (prin lucrarea poruncilor cu darul lui Dumnezeu și prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului în Taina Sfintei Euharistii) este o lucrare ce nu are nimic în comun cu teoria evoluționistă așa cum total greșit înțeleg unii. Omul nu „evoluează” de la un organism unicelular la stadiul final de identificare cu Dumnezeu; omul se naște om (prin facere, nu prin evoluție) și vine în lume cu acest talant sădit în el: posibilitatea îndumnezeirii prin har – nu prin furt, cum îl învățase diavolul în rai, înainte de catastrofala cădere. Îndumnezeirea omului nu înseamnă nici identificarea lui cu Dumnezeu, nici surparea lui Dumnezeu și substituirea Lui cu omul. Îndumnezeirea omului înseamnă trăirea lui Dumnezeu în inima omului, însușirea de către om a vieții dumnezeiești, ca dar al lui Dumnezeu Însuși, într-o acțiune sinergică, de conlucrare liber asumată a omului cu Dumnezeu.

[2] Evanghelia după Matei, capitolele 5, 6, 7.