Viața duhovnicească are și ea o pruncie, are o vârstnicie
și o deplinătate de vârstă. Prilejurile care ne vin zilnic fac dovada ce vârstă
duhovnicească avem și dacă peste tot avem sau nu avem viață duhovnicească.
Prilejurile vin, ca să împlinim prin ele vreun cuvânt al lui Dumnezeu. Felul
cum trecem prilejurile face dovada cum suntem cu adevărat.
Pomenim cu apăs că prilejurile au mare valoare pentru
sporirea vieții duhovnicești. Nici un prilej, oricare ar fi el, nu te lasă unde
te-a găsit. Prilejul pierdut scade viața noastră duhovnicească, pe când
prilejul câștigat sporește viața Duhului Sfânt întru noi...
Observăm că fiecare mic prilej ne îmbie cu o lepădare de
sine și cu urmarea lui Hristos. Faptul acesta ridică foarte mult valoarea de
mântuire a prilejurilor. Viața de toate zilele nu mai e o viață neînsemnată, o
vreme pierdută, ci poate fi îndrumată spre o tot mai sporită trăire și
îmbogățire în Dumnezeu.
Prilejurile sunt nevăzut conduse de Dumnezeu, aduse sau
îngăduite, ca, prin ele, să sporim în lepădarea de sine și în urmarea lui
Hristos. Prilejurile au rostul tainic de a ne crește ca putere sufletească,
pentru prilejuri din ce în ce mai grele, care duc lepădarea de sine și
dragostea de Dumnezeu până la măsuri de jertfă. Nimeni să nu creadă că, la o
adică, va putea mărturisi pe Dumnezeu cu prețul tăierii capului, dacă nu s-a
deprins mai întâi, cu ajutorul prilejurilor mărunte, la o cât mai sporită
lepădare de sine...
Prilejurile mai au și-o înfățișare cu totul lăuntrică. Un
gând oarecare a venit să-ți spună oarece, să-ți pună o amăgire în minte. A
venit prilejul lăuntric să dovedești pe cine iubești în inima ta: pe Dumnezeu
sau amăgirea cu care te îmbie gândul. Prilejurile lăuntrice, de asemenea, îmbie
la lepădare de sine, la ascultare de vreun cuvânt al lui Dumnezeu și la o
rânduială și a gândurilor.
Se întâmplă că mai pătimim și de uitare, una din marile
scăderi ale firii omenești. Prilejurile cele din afară și cele din lăuntru ne
surprind în uitare de Dumnezeu; ne iau prin surprindere și scot la iveală ceea
ce suntem cu adevărat și avem în mintea și în inima noastră. Firea noastră, așa
cum ne-a rămas, e uitucă, leneșă și necredincioasă. În fața neputințelor, n-o
ia către Dumnezeu, ci către întristare. Din motivul acestor slăbiciuni de
căpetenie, mulți pierd vremea și nu mai prind gustul vieții duhovnicești; căci,
în noi, Duhul lui Dumnezeu crede în Dumnezeu. Duhul e osârduitor, Duhul lui
Dumnezeu nu Se descurajează în fața neputinței. Duhul Sfânt ridică firea din
moartea și din superficialitatea ei.
(Părintele Arsenie Boca, Despre îndumnezeirea omului prin
har, vol. 1)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu